articol publicat în revista The One – mai, 2008
“Un caleidoscop de imagini fascinante – a căror succesiune o putem urmări chiar şi pe parcursul unei singure zi – un cumul fantastic de trăiri şi sentimente, o pledoarie pentru frumos, un model al abordării frontale, o expresie halucinantă a unei energii nelimitate… de fapt, un mănunchi de roluri perfect conturate. Toate sub semnul bucuriei de-a trăi şi asumării necondiţionate, ale uneia şi aceleiaşi protagoniste.”
“Recunosc, mi-e greu să pornesc pe acest drum… Şi nu pentru că personalitatea ei “excesivă” – aşa cum unii o descriu – mă intimidează, ci pentru că subiectul în sine, e copleşitor. Prin intensitatea emoţiilor, natura lor, modul în care ele funcţionează. Şi mai presus de toate, pentru că mă gândesc inevitabil, dacă voi fi în stare să transmit ceea ce simt, ceea ce văd, ceea ce m-a mişcat şi m-a făcut să gândesc realizarea în această formă.
Nu mă pot abţine, în acest stadiu fiind, să nu fac o scurtă divagaţie. Îmi şi închipui reacţia redactorului şef – un veritabil jurnalist profesionist. Nu mai departe de luna trecută am fost admonestată apropos de tendinţa mea entuziastă de a-i da Cezarului, ce-i al Cezarului: “Cătălina, tu eşti prea sinceră şi sinceritatea pătimaşă riscă să fie interpretată!”. “Perfect adevărat, şefu’” – am adăugat eu, ştiind prea bine că jurnalistul trebuie să fie imparţial, să abordeze acel ton de relatare – neutru, egal – fără nici cea mai vagă urmă de implicare personală. Da, numai că eu nu sunt jurnalist, iar acest articol nu e un interviu şi nici măcar o relatare pasivă a unor fapte şi evenimente. Materialul în ansamblu – scrierea de faţă plus pictorialul aferent – este un “point of view”. Şi nici n-are cum să fie altfel, mai ales atunci cînd vorbim de unul vizual şi de un anumit concept. Fiindcă tocmai asta e problema cu “artiştii” aştia – iar asta e valabil, oricât ar fi ei de mici, sau de închipuiţi – au viziuni… mai bune, mai rele, mai inspirate sau mai puţin, dar realitatea rămâne aceiaşi: interpretarea şi punerea în scenă le aparţine. Şi oricum ar fi ele, n-au cum să nu trezească o emoţie, un sentiment, fie el pro, fie împotrivă. Dar tocmai acesta este şi scopul: să sensibilizeze. Iar în cazul nostru, teoria se aplică şi pentru articol. Într-un fel, este transpunerea în cuvinte a unor imagini, iar de inclus, se include în categoria, numită simplu: opinii – o opinie însă, total asumată, dar şi bazată pe fapte reale, concrete, sau pe întâmplări trăite pe propria-mi piele…”
Fotografii: Alexandru Paul
Machiaj: Mihaela Puran
Coafură: Nicoleta Oprea
Layout: Teodora Săraru
“…Dar să încep cu începutul, adică cu a prezenta ceea ce m-a împins spre un astfel de pas – riscant, dar şi teribil de provocator.
Vara trecută am avut pentru prima dată ocazia şi privilegiul – îi spun eu, deloc în ideea de-a flata – de a vorbi cu nimeni alta decât, Andreea Esca. Şi apoi de-a mă afla cumva în preajma ei, în ceea ce-aş putea numi culisele ştirilor Protv, sau absolut prozaic vorbind, în spaţiul desemnat, de fapt, garderobei. Ce căutam eu acolo e o poveste lungă, ce-i drept suculentă, dar care nu face subiectul dizertaţie de-acum. În linii mari însă, pot spune că m-am ocupat pentru nici mai mult, nici mai puţin de fabulosul număr de10 zile efective de lucru – căci restul au fost pregătiri şi un soi de repetiţii la pregătiri – de imaginea pe sticlă a câtorva din prezentatorii de ştiri ai postului în cauză. Printre ele însă, nu figura şi numele mai sus amintit. Maximă greşeală, aşa cum s-a dovedit imediat. Pentru că, după ce că eu aveam deja emoţii că aveam să dau nas în nas, cu aşa o figură celebră – fiindcă, oricât am vrea să fim de cârcotaşi, faptul că este cel mai marcant şi credibil personaj din peisajul ştiristic românesc (şi nu numai), de la naşterea televiziunilor particulare încoace, n-avem pur şi simplu, cum să-l negăm. Ei bine, deci, cu toate emotiile mele cu grijă, cică, ascunse, şi în ciuda dorinţei de a mă face cât mai mică şi de neobservat, am fost luată în vizor cu asalt. Prima adresare, mai mult decât la obiect plasată, a fost: “Dar, de unde ne cunoaştem noi de fapt?”. Şi chiar aşa, de unde şi până unde, senzaţia că ne cunoaştem de fapt? Toată împăunarea mea de-o viaţă, faţă de prieteni, rude şi vagi cunştiinţe, cum că pe mine, însăşi Andreea Esca mă salută – deşi nimeni, niciodată nu ne-a prezentat – s-a evaporat subit. Mândria că trecerea mea grăbită pe la o foarte în vogă emisiune tv, acum n ani, ei i-a atras atenţia şi a fost suficientă pentru a mă asimila cu o persoană cunoscută, a rămas numai o dulce şi suavă amintire. Acum fie vorba între noi, mie doar îmi plăcea să mă flatez, fiindcă meritul nu era nici pe departe al meu sau al aşa-zisului rol important în peisajul stilistic românesc. Era – aşa cum am aflat nu la mult timp după aceea – numai al ei, fiind persoana publică poate cu cel mai redus orgoliu vedeistic, care salută cu o deschidere şi o bucurie teribilă până şi pe cea mai incertă cunoştiinţă. Dar ca să revin, trebuie să spun că în faţa acestei abordări atât de frontale – cînd mă simţeam de parcă mi adresează “în direct”, în maniera consacrată – n-am avut curajul să-i spun că de fapt, noi nu ne cunoaştem deloc. Am îngânat mai mult, pomenind numele unei alte reviste, pe care îl am trecut, în vastul meu cv. Vădit nemulţumită, a încheiat brusc succinta noastră conversaţie, lăsîndu-mă să îmi frământ în creieri, la modul obsedant, stresanta întrebare: “Oare ce anume din comportamentul meu i-a provocat această iritaţie?”. Spre marea mea uşurare, la foarte scurtă vreme, am aflat. Şi chiar de la propria-i persoană. Nu fusese decât manifestarea unui regret şi nici măcar nu eram eu cea în culpă. Mi l-a explicat fără înconjur. Pe mine m-a cuprins o febrilă bucurie, fiindcă la drept vorbind, ce-mi auzeau urechile era mai mult decât măgulitor. Astfel, lucrurile au fost clarificate cu aceiaşi viteză cu care s-au produs. Mai puţin importante sunt motivele, ceea ce contează cu adevărat şi ceea ce pe mine m-a mişcat a fost spiritul franc şi asumarea fără înconjur a nemulţumirii. Faptul că rolul de persoană nemulţumită este jucat cu tot atâta convingere şi foarte, să-i spunem “pe faţă”, ca orice alt rol asumat în viaţa ei, l-am aflat sau mai bine zis, l-am realizat, mai târziu. Pe moment eram doar fascinată de francheţe, aşa cum continuam să fiu fascinată de imaginea pe care o vedeam pe sticlă: aceea a unui profesionist asiduu, care captivează prin precizia şi acurateţea cu care îşi desăvârşeşte rolul şi prin ardoarea care se citeşte printre rânduri.
Apoi foarte curând am asistat la ceva ce pentru mine era ca o erupţie a unui vulcan – numai că aveam în faţă o explozie verbală şi temperamentală pline de culoare şi de-o energie, de-a dreptul copleşitoare. Eu eram într-o stare de muţenie şi beatitudine, vecine cu prostia şi oricât de tare mă străduiam să articulez un cuvânt, nu-mi ieşea de fel. Şi cînd te gândeşti că Andreea aştepta părerea mea de specialist cu privire la dresscode-ul unui eveniment la care urma să participe la Paris, şi care-l avea ca amfitrion pe însuşi Lagerfeld! Şi exact într-un domeniu unde ar fi trebuit să fiu sclipitoare şi plină de idei, buzele-mi erau mai pecetluite ca niciodată. Dar cum era să pot concura eu, cu a mea viteză de reacţie precum a melcului în agonie, alături de desfăşurarea în forţă a unui torent de cuvinte, gesticulări şi grimase..!? Şi ea nu făcea decât să-mi povestească plină de naturaleţe, de fapt, cum a încercat să decodifice acea etichetă numită “libertine”, cum s-a consultat cu Doina Levintza, cum au ajuns să contureze stilul rochiei pe care şi-a comandat-o, cum îşi va coafa părul, cum are ea totuşi emoţii dacă cumva nu va fi îmbrăcată adecvat, şi alte multe cum-uri al căror ecou se pierdea uşor în aburul creierului meu încins şi buimacit în egală măsură. Deoarece, dacă pe de-o parte mă străduiam să parcurg şirul ideilor expuse – ca un profesionist, ce încă aveam înfumurarea să mă cred – pe de altă parte vroiam să fiu un simplu spectator, care să savureze până în ultima clipă această splendidă demonstraţie adhocă a unui talent actoricesc teribil. Plasticitatea comparaţiilor, voluptatea cu care le dădea viaţă, mimica uimitoare şi toată energia pe care o degaja cu atâta uşurinţă, pe mine pur şi simplu, m-au năucit. Aveam senzaţia că avusesem privilegiul de a participa la o reprezentaţie ce se dădea de fapt, numai şi numai pentru mine. Şi în mod automat m-am întrebat umil, cum ajusesem eu să merit atâta osteneală? Şirul secvenţial al întâlnirilor mele cu Andreea a continuat, iar discuţiile s-au desfăşurat în acelaşi ritm frenetic – fie că eram singură, fie nu. Aşa am înţeles că indiferent cine îi sunt interlocutorii, aceştia toţi au parte de acelaşi tratament regal: acelaşi aer însufleţit la maxim în istorisirea oricărei întâmplări, acelaşi debit verbal de 15,3 cuvinte/secundă – pachet complet cu scheme amănunţite de gesticulaţie – şi mai presus de toate, mult umor. De fapt umorul, constituie lait motivul tuturor manifestărilor, fie ele pline de bucurie, de efuziune, fie furioase şi nemulţumite. Un umor cînd naiv, cînd sarcastic, cînd ironic, cînd nonşalant…
Timpul trecea şi eu eram încă, ca prinsă în mreje. Cum poate acel personaj serios de la televizor – chiar sobru pe alocuri, de multe ori tăios, a cărui artilerie în cuvinte parcă biciuieşte aerul pe care îl respiri – să emane atâta bucurie şi exuberanţă off-duty? La un moment dat am realizat, ceea ce în ochii multora poate părea doar un clişeu, că actorii adevăraţi nu sunt numai aceia care evoluează în mod măiastru pe o scenă, ci şi cei care îşi desăvârşesc fiecare rol – completamente asumat – pe marea scenă a vieţii. Şi oare nu asta ar trebui să fim cu toţii? Nişte actori credibili în rolurile distribuite sau alese!? Iar credibilitatea, transpare de fapt, de pe urma credinţei absolute în tot ceea ce întreprindem.
La acea vreme, faptul că aveam de-a face cu o veritabilă actriţă, era doar un gând răzleţ, cînd amuzant, cînd tuşant, pentru că mai aveam încă multe să descopăr.
Apoi spre sfârşitul verii, aceiaşi Andreea îmi propune să mă intersectez profesional cu însăşi revista pe care o conduce. Întrebarea a venit cu aşa o nonşalanţă şi o lipsă de afectare cum numai un om cu adevărat om – avînd în vedere poziţia ei – şi cu un acut simţ al umorului poate să o facă: “Cătălina, mă gândeam, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, poate vrei să colaborezi cu One?”. Faptul că mi se oferea şansa să fac exact ce-mi place, cum şi cît îmi place, singurul amendament fiind acela de a crede cu adevărat, mi s-a părut raiul pe pământ. Dar şi dovada unui minţi ascuţite, deschise şi stimuloatoare, încât aproape nu-mi venea să cred că poate fi adevărat. Şi unde? În contextul românesc. E binecunoscut faptul că, mai ales în mediul creativ, condiţia esenţială pentru a avea sorţi de izbândă este de a te dedica numai lucrurilor pe care le simţi. Iar o astfel de oportunitate rară nu are cum să fie neglijată.
Partea fun şi în egală măsură uimitoare a fost că la aceiaşi primă vizită de recunoaştere în redacţie, mi se şi făcuseră bagajele pentru London Fashion Week. Adică parcă nu era de-ajuns că mi se propunea un job pe care orice stilist şi-l poate dori pe lumea asta, dar eram şi deja proiectată pe ruta Bucureşti – restul lumii. Evident că în capul meu stăruia întrebarea: “Cum poate avea atâta încredere într-un necunoscut?” Dacă nu eram aşa de bună profesional pe cât se-aştepta, dacă nu voi fi în stare să mă descurc acolo, sau dacă pur şi simplu, dădeam dovadă în final, de neseriozitate, sau spirit superficial?.. Probabilitatea de a face o investiţie proastă era cel puţin egală cu aceea de a înregistra un succes. Dar în ce-o priveşte pe Andreea, partea întunecată trebuia cu desăvârşire ignorată. Admirabil, am gândit eu atunci, deşi parcă cochetam în mintea mea, cu existenţa unei eventuale naivităţi. Nu la mult timp după, tot ea a fost aceea care m-a luminat, spunîndu-mi senin, simplu, dar ferm: “Ştiu că aşteptările şi încrederea în oameni, mi-au fost înşelate, nu o dată, ci de foarte multe ori, dar cu toate acestea eu nu mă voi schimba niciodată. Pentru că nu consider cinstit, ca greşelile şi lipsa de caracter a unora să fie plătite de restul care chiar merită eforturile noastre.” Asta da, generozitate sufletească! Asta şi gândirea ei în permanenţă pozitivă sunt lucruri care n-au cum să te lase rece.
La prima vedere, a face numai ceea ce-ţi doreşte inima, era un vis. Nu înseamnă, că acest vis nu avea şi intermezzo-uri cu spinoasa realitate. Problemele de tot soiul curgeau, comunicarea cu echipa redacţională nu era numai miere, rigiditatea de ambele părţi, nu o dată şi-a spus cuvântul, fluxul operaţional nu era tocmai fluent, animozităţile intercolegiale se aprindeau cu frecvenţe considerabile… Dar ceea ce m-a făcut să trec peste insatisfacţii şi greşeli uneori, impardonabile – pentru mintea mea perfecţionistă (adevărat strigoi în ochii oamenii cu care lucram) – a fost ardoarea dorinţei ei de a face din revista “The One” acel ceva care să conteze. Şi fiindcă acesta e un număr aniversar n-am cum să nu amintesc faptul că ea s-a trezit peste noapte, pe cap cu o revistă pe care trebuie s-o conducă. Oricât ar suna de flatant, ca aceasta să funcţioneze trebuie s-o treci dincolo de pragul unui simplu capriciu, sau a unor joc pur feminin de satisfacerea ego-ului personal. Pe de-o parte şi pe de alta, trebuie să şi ştii cum să acţionezi. Iar ea, nu numai că nu cunoştea prea multe despre publicaţia în sine, dar nu ştia nimic despre acest domeniu. Căci între presa scrisă şi televiziune sunt diferenţe greu de surmontat fără o specializare susţinută. La ea specializarea s-a făcut din mers, iar practica în sine, a ţinut loc şi de teorie. Sunt convinsă că din fotoliul nostru confortabil de acasă, nu o dată i-am criticat mişcările stângace. Ceea ce însă, la rândul nostru, noi nu cunoşteam era afluxul de probleme iminente. Îşi poate imagina cineva cum e să fii şef al unei echipe care nu este de fapt, a ta, cum e să lucrezi cu oameni care poate, nu cred în tine, cum e să nu ştii cu exactitate pe cine te poţi baza atât profesional, dar şi uman, cum e să vrei dar să nu ai cu cine, cum e să nu ştii dar şi să nu ţi se spună unde eventual greşeşti?.. Verdicte, întotdeauna, e mai uşor să dăm decât să punem umărul, sau să fim toleranţi şi răbdători. Iar lecţia răbdării şi a toleranţei a fost şi pentru mine o piatră de-ncercare. Apoi ştiţi cum e să funcţionezi într-un domeniu străin şi pe deasupra, în lipsa unui redactor- şef? – deşi sigur, din motive obiective. Ceea ce am intuit, mi-a fost confirmat chiar de publisher-ul revistei: “Mai ales anul trecut, a fost un an cumplit de greu pentru Andreea, iar faptul că nu a clacat atunci cînd problemele păreau fără soluţie denotă multă forţă interioară, dar şi disponibilitatea de a-ţi vedea propriile greşeli, de a învăţa din ele şi de a avea deschiderea şi inteligenţa să asculţi păreri pertinente.” Faptul că astăzi are o echipă foarte bună, dar în proporţie de 80% nouă, e un lucru pentru care a plătit scump. Fiindcă ea a avut răbdarea şi mărinimia de-opotrivă, ca oamenii să aleagă singuri. Iar pe cei pe care şi i-a dorit a-i fi alături şi a construi împreună nu i-a fost deloc uşor să ii aducă. În final, toate acestea au reprezentat pentru mine, dovada vie a încă unui rol pe deplin asumat.
Iar faptul în sine a constituit şi scânteia acestui material. Aşa am ajuns, fascinată de personalitatea ei versatilă, să-i propun să joace câte un rol în pictorialele mele de modă. Mi s-a părut metafora plastică ideală prin care aş putea ilustra realitatea.
Ştiam că este fotogenică – nu era greu deloc greu să-ţi dai seama – dar chiar şi-aşa exista riscul să nu fie o idee fericită: putea să nu se încreadă în propunerile mele hazardate, putea să nu agreeze hainele pe care i le pregăteam, putea să nu se potrivească cu personajele pe care le cream, putea pur şi simplu, să nu-şi intre în rol… existau multe semne de-ntrebare. Recunosc, am avut emoţii. Iar startul, în mod inevitabil, a fost stresant. Ceea ce m-a salvat a fost un profesionalism ce la ea se declanşează odată cu lucrul asumat. Şi ca să sune ca la Oscar, aş vrea să-i mulţumesc pentru succesul înregistrat atât ei,dar şi echipei. Nu e deloc uşor pentru un fotograf, ca odată intrat în derularea filmului de fashion, să se întrerupă brusc, să ajusteze lumina, să recreeze aceiaşi atmosferă şi să încerce să retransmită aceiaşi emoţie, dar cu altcineva. Aşa cum nu e uşor nici să realizezi acelaşi stil de machiaj sau tip de coafură. Cînd datele iniţiale se schimbă trebuie să adaptezi mulţi parametrii, aparent neimportanţi. Iar în plus, timpul e mereu presant. Dar cu Andreea, odată ce lucrurile intră pe propriul făgaş e uşor de lucrat. Nu de puţine ori, ni s-a întâmplat ca performanţa ei să o întreacă pe cea a modelului.
Apoi ea e cea care descreţeşte mereu frunţile, oricât ar fi ele de concentate – iar de aşa ceva eu sunt cea în permanenţă, vinovată. Te ironizează cu umorul ei de-a dreptul dezarmant şi se autoironizează cu aceiaşi fervoare. Întotdeauna cu zâmbetul pe buze, se admonesta singură, de fiecare dată cînd Alexandru încerca să-i descrie o stare aidoma poveştii:”Da, am înţeles, nu-i nimic de râs la cadrul ăsta!..” De altfel rolul personajului plin de umor, veşnic pus pe şotii şi cu o inepuizabilă bucurie de-a trăi şi de-ai vedea şi pe cei din jur împărtăşind aceiaşi bucurie, este acela pe care îl interpretează cu cea mai mare uşurinţă. Fiindcă îi este de fapt, ca o a doua piele.
Dar pentru că Andreea nu poate avea nicicînd numai un rol “pasiv”, tot ea a fost cea care a venit cu iniţiativa cadrelor compuse, în care ea să joace cot la cot cu modelul editorialului de modă. Îndrăzneală, curaj, autoironie… chiar şi asta înseamnă a nu precupeţi nici un efort atunci cînd vrei să mergi până la capăt.
Pentru a reveni însă la roluri, n-am cum să-l neglijez pe cel de mamă. Serioasă şi preocupată în a oferi copiilor cea mai bună educaţie, dar şi în postura, pe cât de amuzantă pe atât de incomodă de a găsi cele mai grăitoare argumente împotriva propriei voinţe… cînd e vorba de a-i îndruma pe o cale sau pe alta. Ca de pildă atunci cînd îşi amintea că dorinţa ei din copilărie, de a se face dansatoare, a fost parcă, simţită şi apoi exprimată de fetiţei ei, Alexia. Apoi pe cel al tovarăşului de joacă, al prietenei adevărate, al colegei săritoare – gata de atac la cea mai mică nedreptate. Şi nu în ultimul rând, evident, pe cel de soţie. Atentă la cadourile cele mai inspirate, la petrecerile surpriză şi în general, la desfăşurarea vieţii de familie după reţeta ideală, cu ingredientele cele mai de calitate.
N-aş vrea să credeţi însă că povestesc despre vreun extraterestru, a cărui perfecţiune sfidează cu totul legile naturii umane. E un om ca toţi oamenii, la care calităţile stau în talerul opus celui destinat defectelor şi la care balanţa trăsăturilor componente se înclină în mod alternativ. Pe cât este de adorabilă, cu aerul ei însufleţit, cu umorul ce dă pe dinafara, cu bunătatea afişată şi grija faţă de neplăcerile altora, pe atât poate deveni de greu de contracarat cînd îi vine rândul impulsivităţii ei să-şi spună cuvântul. Şi care, la unison cu personalitatea debordantă o poate transforma într-un mic tiran… Un despot de moment, care nu numai că intimidează, dar îi face pe unii să o ia la sănătoasa. Da, numai că pe de-o parte, “cîinele care lătră nu muşcă” şi pe de altă parte, ea îi pune pe fugă numai pe impostori, sau numai pe cei care nu sunt deloc siguri pe ei şi pe abilităţile lor profesionale, dar încearcă să se supraliciteze. Şi apoi cu ce satisfacţie te poţi întoarce acasă, atunci când ştii că i-ai ţinut piept ca şi Merilyn Streep, în “Râul ucigaş”! Veţi spune desigur, că mie mi-e uşor să vorbesc deoarece un colaborator are un statut oarecum privilegiat. Da, dar şi acesta poate fi supus greşelii – proprii sau prin transfer – şi pentru el duşurile reci au exact acelaşi efect ca şi pentru restul lumii, iar tornadele îl pot surprinde ca pe orice alt neajutorat. Ideea e în final, cât de bine eşti conectat la realitate, cât eşti de sigur că nu aberezi, cât de mult înseamnă pentru tine să mergi mai departe, dar mai presus de toate, la cât estimezi cu-adevărat, valoarea cuvântului “merită”.
Plus că a spune lucrurilor pe nume, chiar şi frontal, abrupt e oricînd o virtute în faţa lucrului pe la spate. Chiar şi lipsa de diplomaţie îţi poate fi iertată dacă ţi-ai dovedit cele mai bune intenţii. Iar pentru Andreea a spune exact ce gândeşte şi a acţiona în consecinţă este precum aerul de respirat.
Şi-apoi, pentru cineva care-şi trăieşte viaţa cu atâta pasiune, nu vi se pare normal să trăiască la fel de intens, nemulţumirea, teama, mâhnirea sau regretul? Nu vi se pare normal ca atunci când i se răspunde generozităţii cu minciună, ipocrizie şi înşelătorie, să fie aplicată pur şi simplu, radierea din bazele de date? Aşa, scurt şi la obiect, ca şi cînd ai fi scos din evidenţa populaţiei. E până la urmă un preţ modic de plătit, pentru cei ce nu preţuiesc un suflet mare.
Până la urmă, tot acest cumul de calităţi şi defecte, alcătuiesc un întreg şi cel mai important rămâne ceea ce transmitem noi în ansamblu şi ceea ce rămâne în urma noastră. Iar faptul că întregul degajă atâta frumuseţe este mai de netăgăduit decât orice alt episod sporadic. Iar frumuseţea ei provine din imensa bucurie de a trăi, din dragostea necondiţionată pentru oameni, din spiritul deschis, inteligenţa şi umorul debordant.
În toată cariera mea – mai mult sau mai puţin prodigioasă – am avut doar doi şefi care m-au inspirat, iar unul dintre ei este Andreea. Credeţi-mă pe cuvânt sau priviţi aceste imagini, a căror autenticitate şi frumuseţe n-au cum să treacă neobservate. Faptul că ea are peste toate şi acest dar – fotogenia – pentru mine este un motiv în plus să o admir şi să mă delectez cu ceea ce ne-a oferit şi vizual. A fi însă, un om frumos, este un lucru rar şi tocmai de aceea merită toată preţuirea noastră. Prin urmare, acelora care vor considera ca tinereţea mi-a fost pecletuită de suflul comunist şi ale sale ode, nu îi vor ruga decât să-şi amintească de zicala cu vulpea şi cu strugurii cei acrii.
Aici închei. Nu înainte însă, de a mă întoarce la ideea laitmotivului tuturor acestor amintiri şi impresii de călătorie-n timp, depănate. În ochii mei, poate cea mai de preţ calitate este dăruirea cu care îşi asumă fiecare rol. Chiar şi numai pentru aceasta şi tot avem un motiv suficient pentru a o considera un model. De ce? Simplu, fiindcă numai aşa avem toate şansele de a ne transforma visele în realitate. Tot în prag de final, în numele Andreei, sunt convinsă că pot să vă-ndemn cu propriile-i cuvinte. În mod succint, dar relevant: “Think +”.”
